img

Vămuirea sufletelor (II)

/
6 Views


Învățătura Sfintei Scripturi

și a Sfinților Părinți despre vămuirea sufletelor

Mitropolitul Ierothei al Navpactului

Există multe texte în Vechiul Testament care sunt folosite de Părinți pentru a arăta așa-numita vămuire a sufletelor. Din ele voi menționa două. Unul provine din psalmul lui David, unde Proorocul împărat, adresându-se lui Dumnezeu, spune: „Doamne Dumnezeul meu, în Tine am nădăjduit. Mântuieşte-mă de toţi cei ce mă prigonesc şi mă izbăveşte, ca nu cumva să răpească ca un leu sufletul meu, nefiind cine să mă izbăvească, nici cine să mă mântuiască”[1]. Celalalt text există în Cartea Proorocului Ieremia. Acolo se spune: „Și s-a făcut ca un fel de foc aprins în oasele mele, şi eu mă sileam să-l înfrânez şi n-am putut; că am auzit ocări de la mulţi şi ameninţări din toate părţile”[2].

După menționarea textelor de bază pe care le tâlcuiesc Părinții, vom înainta la învățătura lor despre vămuire. Trebuie să spunem că vom menționa la început învățătura lor despre vămuire și în continuare ne vom referi la tâlcuirea mistică a acestei situații. Precum se va arăta mai lămurit în următoarele, sufletele drepților nu sunt cuprinse de frică, deoarece au Harul lui Dumnezeu, iar demonii nu au stăpânire asupra lor. Sufletele celor care nu s-au pocăit sunt cuprinse de agonie și sunt pasibile de înrâurirea demonilor, dar și de lucrarea patimilor. Există demonii, dar prin vămuire se înțelege și lucrarea patimilor. Niciodată nu trebuie să uităm acest lucru, pentru că neștiința creează concepții greșite. Cititorul acestui capitol trebuie să fie foarte atent în cercetarea învățăturii patristice.

Sfântul Vasilie cel Mare, tâlcuind locul din psalm: „Mântuieşte-mă de toţi cei ce mă prigonesc şi mă izbăveşte, ca nu cumva să răpească ca un leu sufletul meu”, spune că oamenii viteji care s-au nevoit în toată viața lor împotriva vrăjmașilor nevăzuți, la sfârșitul vieții lor „sunt cercetați de către stăpânitorul acestui veac”, astfel încât, dacă îi va afla având răni sau pete sau amprente ale păcatelor, să-i țină robi. Dacă însă îi va afla nerăniți și neprihăniți, atunci „ca niște ființe ce nu pot fi stăpânite, ca niște slobozi în Hristos se vor odihni”. De aceea, cel care se află sub stăpânirea morții, deoarece știe că „Unul este Cel ce mântuiește, Unul este Cel ce slobozește”, strigă către Hristos Cel ce mântuiește: „Izbăvește-mă atunci în vremea cercetării, ca nu cumva să răpească ca un leu sufletul meu”.

Așadar, Hristos, fiind slobod de păcat, a rostit cuvântul: „Acum vine stăpânitorul acestei lumi și în Mine nu are nimic”. Pentru om însă este suficient să spună că „vine stăpânitorul acestei lumi și în mine «a aflat puține și mici»”[3].

Ceasul morții este înfricoșător pentru că atunci omul își aduce aminte de toate păcatele sale, dar și pentru că vede lucruri înfricoșătoare. Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisește că există mulți oameni care povestesc vedenii înfricoșătoare, pe care nu pot să le privească cei care pleacă din viață. Sunt atât de înfricoșătoare, încât „și trupurile celor care zac, saltă în sus și cumplit îi înfricoșează pe cei de față”. Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă că, dacă ne temem când vedem oameni înfricoșători, cu mult mai mult ne vom teme când vom vedea, în vremea ieșirii sufletului din trup, „îngeri care ne amenință și puteri vrăjmașe…”. Sufletul care pleacă din trup se tânguiește fără folos și în zadar[4].

La acest subiect se referă și Sfântul Simeon Noul Teolog, accentuând în mod deosebit că cel care are lumina lui Hristos îi biruiește pe demonii care vin lângă el, pentru că demonii sunt arși de dumnezeiasca lumină. Acest lucru se petrece și acum câtă vreme omul se află în contemplație și se îmbracă cu lumina lui Dumnezeu. Însă cu mult mai mult va fi în vremea ieșirii din trup. Și Sfântul spune că nu va avea nici un folos creștinul din nevoința duhovnicească pe care o face, dacă nu-l va arde pe diavol cu lumina lui Dumnezeu. Iar aceasta înseamnă că esența și scopul vieții duhovnicești este ca omul să se unească cu lumina. Sfântul Simeon scrie: „Dacă nu ar veni stăpânitorul întunericului și nu ar vedea slava care este cu mine și nu s-ar rușina întru tot întunecatul, ars fiind de lumina Ta neapropiată și dacă toate puterile potrivnice care sunt cu el nu ar fi abătute, văzând semnul pecetluirii Tale și dacă eu nu voi trece îndrăznind Harului Tău, fără a tremura deloc, și nu mă voi apropia de Tine și nu voi cădea înaintea Ta, care este folosul celor ce se petrec acum în mine?[5]

Demonii, care vor chiar și în ultima clipă să răpească sufletul omului, sunt caracterizați de către Sfântul Diadoh al Foticeii drept stăpânitori ai iadului. Omul care-L iubește pe Dumnezeu nu va fi cuprins de frică, pentru că dragostea scoate afară frica, și va trece liber de acești „stăpânitori”. Sufletul omului care se bucură de dragostea lui Dumnezeu, în vremea ieșirii, „se înalță atunci cu îngerii păcii pe deasupra tuturor oștilor întunecate”[6].

Astfel, Sfinții Părinți nu se rezumă numai la a accentua existența demonilor și furia lor agresivă împotriva oamenilor, ci accentuează și modul prin care putem evita amenințările lor. Prin desăvârșita mărturisire a păcatelor se slobozește omul de lipsa de curaj și frică, se umple de dragostea lui Hristos și atunci scapă de răutatea demonilor. Și diavolul nu mai are nici o stăpânire asupra sa.

Avva Isaia îi numește „stăpânitorii întunericului” și „stăpânitorii răutății” pe demonii care se apropie de suflet când iese din trup. El spune că atunci când sufletul omului iese din trup, merge împreună cu Îngerii. Atunci vin și puterile întunericului în întâmpinarea lui voind să-l răpească. În acea clipă Îngerii nu se luptă cu demonii, ci îl apără ca și cu un zid cu faptele bune pe care le-a săvârșit. Când sufletul îi biruiește pe demoni, prin faptele bune pe care le-a săvârșit în viața sa, atunci „se bucură împreună cu el și Îngerii, văzându-l izbăvit de stăpânirile întunericului”. De aceea, avva Isaia ne recomandă să iubim pacea, filantropia, căutarea lui Dumnezeu și a dreptății Lui, să trecem cu vederea lucrurile lumii și cinstea ei etc.

În Pateric există învățătura arhiepiscopului Teofil referitoare la subiectul care ne preocupă, care susține că în vremea ieșirii sufleului din trup are loc o judecată între Îngeri și demoni. Demonii prezintă „toate păcatele făcute cu știință sau întru neștiință, de la naștere și până acel ceas din urmă”[7] și-l clevetesc. Iar Îngerii arată faptele bune făcute de acel suflet. Atunci sufletul care este judecat este cuprins de frică mare. Dacă biruiesc demonii, se aude un glas: „Să se ridice cel necurat, ca să nu vadă slava Domnului”[8]. Dacă însă sufletul iese biruitor și i se dă libertate, atunci sunt rușinați demonii, iar Îngerii iau sufletul și-l duc „în acea bucurie și slavă nespusă”[9].

[1] Psalmul 7, 1-2.

[2] Ieremia 20, 9-10.

[3] Sfântul Vasilie cel Mare, Opere, 5 EPE, pp.44-46.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Opere, 11 EPE, p. 170.

[5] Sfântul Simeon Noul Teolog.

[6] Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt Ascetic, c.100, Filocalia rom. I, Sibiu 1947, p.389.

[7] Everghetinos

[8] Isaia 26, 10.

[9] Everghetinos

SIMILARE

It is main inner container footer text